Hitler!

mama: sandra, du-te şi fă-ţi şomajul, că nu se mai poate aşa, nu eşti acoperită, nu ai carte de muncă, nu ai nimic. de câte ori vrei să iţi spun?
eu: ...
mama: trebuie să încerci să ieşi la liman, că stai aşa degeaba, o să se aleagă praful!
eu: mhm...
mama: trebuie să iţi faci şi foaie medicală, că dacă ţi se întâmplă ceva, rămâi pe stradă, mobilizează-te odată, chiar nu inţelegi nimic?!
eu: ...
mama: da.. mă mir că nu imi închizi telefonu.
eu: şi eu mă mir.

Că(l)cat!

dacă există ceva ce detest mai tare pe lumea asta, este călcatul. de fapt, să calc eu.
am primit cadou de ziua mea un fier nou care să m-ajute să înţeleg arta de-a face hainele să arate bine. un fier mov. (so gay!)
azi am primul interviu din viaţa mea pentru un job, ca atare n-am putut să dorm toată noaptea. acum vreo 3 ore m-am hotărât că e timpul să-l întrebuinţez, dacă tot l-am primit (ce apropo subtil...)
nici în momentul ăsta nu am reuşit să termin cămaşa. dacă stau să mă uit la ea, nici măcar gulerul nu arată aşa cum ar fi normal. şi-am încercat de toate: de la apă, aburi, până la un tutorial pe net. nu vrea!
e din ce în ce mai clar că nu sunt făcută pentru aşa ceva. dar nu e panică, nu e singurul lucru care nu-mi iese. tot dintr-un motiv ca ăsta, în clasa a 5-a, m-am mutat de la grupul fetelor care coseau, la cel al băieţilor care făceau traforaj. şi-am ajuns departe-n viaţă. nu cred că un căcat de călcat o să-mi pericliteze ascensiunea în societate, în carieră sau în viaţa personală.

iar dacă cineva se gândeşte: "ce proastă e asta, la 25 de ani nu ştie să-şi pregătească singură hainele", am două cuvinte să-i spun: "suge-o!"

în concluzie, urăsc fierul de călcat. şi dacă tot i se spune "fier", într-o zi am să-l duc la casat!

Licenţiată Restanţieră

un paradox, dar se poate întâmpla. mie mi s-a întâmplat.

mă sună acum câteva zile o fostă colegă de facultate, şi printre chicoteli, îmi spune: "să vezi... eram la ora de automatizări şi profu' avea o listă cu cei care au restanţă, dar nu o mai pot da în sesiunea asta. prin urmare, nu mai pot susţine licenţa. şi la un moment dat te-a strigat şi pe tine! m-am uitat la colegii mei şi le-am spus că tu ai luat-o în martie. ce organizare..."

există o vorbă, valabilă şi aici, desigur, adaptată situaţiei: "facultatea este organizată, da' nu prea."

şi totul porneşte de la secretariat (pentru cine nu s-a prins la ce facultate am fost, mai bine. şi eu ştiam că e serioasă. ea, încăpăţânată, nu şi nu.)
prima dată când am dat cu capu' de realitate a fost în anul 3, când în loc să fiu ajutată, sfătuită, am fost mai rău înfundată. în rahat. de nişte muşte bete.
nu era nicio urmă de îndoială că picasem anul, deci se presupunea că trebuie să reiau toate cursurile. în schimb, am fost îndrumată să frecventez anul terminal "până se afişază lista, tu du-te şi vezi-ţi de treabă la anu' 4 că n-ai picat nimic." şi textul ăsta l-am auzit din două în două săptămâni, atunci când mai treceam cu inima cât un purice pe la secretare. până în sesiune, când am luat majoritatea examenelor, dar nu puteau fi trecute în catalog, că ce credeţi, picasem anul. şi-asa am pierdut şi primul semestru din anul 3, şi primul din anul 4.
bineînţeles că în momentul în care am fost să cer socoteală, după ce au terminat cafeaua, cu un aer lejer, mi-au spus "am afirmat noi ceva?!"
şi lista de evenimente de genul poate continua...

deşi se presupune că am absolvit facultatea, eu mă duc cuminte să învaţ la automatizări. nu mi-e greu să-mi închipui ce s-ar mai putea întâmpla.

later edit: acum apar şi pe lista celor amânaţi. ca să ştim o treabă.